10 decembrie 2012, Nr 45 (98)
– Dragă Ana, ce te-a determinat să practici psihologia?
– Era pe la sfârşitul anilor `90, anii marilor metamorfoze în societate şi în mentalitatea oamenilor. În Moldova veneau multe lucruri noi. Tot ce fusese interzis era permis. În librării se vindeau cărţi, lucrări teoretice ale unor autori de care anterior doar auzisem. Astfel, am descoperit şi psihanaliza. Între timp, la Chişinău se organizau primele colocvii internaţionale cu psihanalişti notorii din Franţa, România. Era editată şi o revistă de psihanaliză, iar seminarele săptămânale unde se analizau operele lui Freud, Winnicott, Lacan se făceau cu sălile pline. Toate acestea m-au pasionat atât de mult, încât am decis să fac un masterat în psihologie. Aşa că la psihologie am ajuns prin intermediul psihanalizei.
– Atunci aveai deja o facultate, cea de Jurnalism, iar colegii de breaslă pot confirma că erai foarte apreciată în meseria ta…
– Parcă s-a întâmplat în altă viaţă! (râde). Totuşi, experienţa de ziarist m-a ajutat să-mi descopăr adevărata vocaţie. Doar atunci când scrii, întâlneşti o mulţime de oameni cu care vorbeşti, pe care îi asculţi, fiind atent la emoţii, la date şi fapte exacte. Astăzi, când oamenii vin să-mi vorbească despre problemele lor, îi ascult şi îi observ cu multă atenţie, dar deja în calitate de psiholog şi psihoterapeut, încercând să văd şi dincolo de aparenţe. Or, cauzele suferinţei lor transpar şi din detaliile inofensive pe care mi le relatează.
– Ce deosebire este între un psiholog şi un psihoterapeut?
– Psiholog este cel ce absolvă o facultate de profil şi are cunoştinţe generale. Un psihoterapeut se specializează într-o anumită metodă de terapie, obţinând acreditările necesare. Aici vorbim de anii de studii individuale suplimentare, o muncă asiduă de autocunoaştere şi autoperfecţionare. De exemplu, membrii Asociaţiei de Terapie Psihanalitică din care fac parte practică psihoterapia de orientare analitică.
– În aceste timpuri grăbite pe care le trăim, mai vine lumea ca să-şi deschidă sufletul?
– Din an în an tot mai multe persoane trec pragul cabinetelor de psihoterapie. Psihoterapeutul devine tot mai solicitat, deoarece oamenii au conştientizat că nu toate afecţiunile lor se pot trata cu medicamente. Multe dintre bolile organice sunt provocate de psihicul nostru. Atunci când intervine depresia, disperarea, când sunt afectate relaţiile sociale, căsnicia, comunicarea cu propriii copii – oamenii se adresează la mine.
– Ce probleme psihice pot fi tratate prin consiliere şi de unde se iau ele la oamenii sănătoşi?
– Să ştiţi că ele nu apar aşa, din senin, doar pentru că cineva a suferit un stres. Baza personalităţii se pune în copilărie. Primele relaţii sociale, afective ale copilului sunt cu părinţii, nu-i aşa? Atunci au loc şi cele mai multe drame. De ce nu ne amintim de ele? Pentru că memoria ne joacă feste. Tradiţional, copilăria este descrisă doar ca o perioadă fericită, însă nici pe departe nu este aşa. Deseori, suferinţele copiilor sunt subestimate. Însă toate traumele, mici şi mari, se adună în inconştient şi revin asemenea bumerangului, provocând durere sufletească la maturitate. Pacienţii mei nu înţeleg de ce suferă, pentru că au refulat trăirile dureroase. Dar psihicul le-a arhivat minuţios pe toate. Doar într-o psihoterapie, ele revin prin asociaţii libere, vise, acte ratate. Printr-un discurs liber, neinhibat, pot fi tratate fobiile, insomnia, depresia, ticurile, claustrofobia.
– Suferinţa psihică poate fi prevenită?
– O bază sănătoasă în copilărie va structura şi o personalitate rezistentă. Dacă un copil a fost dorit, a avut parte de părinţi iubitori şi echilibraţi, el va putea depăşi acele motive de suferinţă care sunt la tot pasul: grădiniţa, şcoala, serviciul militar etc. În cealaltă extremă avem un copil care a avut o familie dificilă. El va fi sensibil şi vulnerabil la cel mai mic stres. Acestea însă nu sunt garanţii bătute în cuie – mai există şi predispoziţii genetice, şi alţi factori aleatorii.
– Care sunt cele mai dificile momente în munca de psihoterapeut?
– Cred că în capul listei se află neîncrederea pacientului în terapia prin cuvânt. „Chiar aşa, e suficient să vorbesc şi aceasta mă va ajuta?!”. Pentru el, faptul de a vorbi despre sine pare straniu şi irelevant. Însă numai atunci când pacientul verbalizează, inconştientul său îşi manifestă conţinutul nociv. Psihoterapeutul îl ghidează să extragă din amalgamul de cuvinte episodul traumatizant. Psihoterapia e un proces dificil, îngreunat de foarte multe rezistenţe din partea pacientului.
– Cum se manifestă o rezistenţă?
– Paradoxal, dar oricât de mare ar fi dorinţa omului de a se vindeca, totuşi psihicul său se împotriveşte tratamentului. Un exemplu: o persoană se programează la terapeut şi… imediat se simte mai bine. Deci, nu mai vine. „La ce bun? Dacă lucrurile s-au rezolvat de la sine?”, gândeşte dânsa. Bineînţeles că simptomele vor reveni. Un pacient capătă încredere în terapie doar atunci când anumite simptome dispar pe parcursul şedinţelor. El nu se mai sufocă, i-au dispărut insomnia şi migrenele. O psihoterapie poate dura, deoarece inconştientul se desparte cu greu de amintirile traumatizante.
– Cum este să operezi cu asemenea lucruri delicate cum ar fi conştientul şi inconştientul?
– Suferinţele omului sunt universale. Din fericire, totul a fost deja descoperit, testat şi demonstrat de către marii specialişti în domeniu. Deşi psihoterapia pare o muncă abstractă – căci psihicul nu este palpabil -, există instrumente de diagnosticare şi repere sigure după care mă conduc. Terapia psihanalitică prinde teren în Moldova şi cazurile finalizate cu succes demonstrează că metoda, într-adevăr, funcţionează.
– În ultimii ani, mulţi copii au fost abandonaţi de către părinţii lor. Se resimt aceste probleme şi pe agenda ta de lucru?
– Da, îi regăsesc printre pacienţii mei. Acum tineri frumoşi, capabili, studiind la instituţii prestigioase sau având deja un job bun. Dar lipsa părinţilor i-a marcat profund. Îmi amintesc cazul unui tânăr afectat de paralizie psihogenă, declanşată de despărţirea de logodnică. În cadrul unei şedinţe, dânsul şi-a amintit, ca printre altele: atunci când avea doar nouă ani şi mama lui a plecat la Moscova, i s-au imobilizat picioarele pentru câteva zile. A fost şocat să înţeleagă că se repetă un vechi scenariu cu aceste paralizii.
– Recent, am asistat la o scenă incredibilă: în salonul unei maternităţi, o tânără mămică răcnea din răsputeri la nou-născutul ei ca să-l facă să tacă. Cum explici, ca psiholog, faptul că unii moldoveni îşi bat copiii, strigă la ei, îi umilesc?
– Din păcate, nu numai moldovenii îşi bat copiii. Studiile au constatat că majoritatea părinţilor care ridică mâna la copiii lor au fost, la rândul lor, maltrataţi în copilărie. Chiar dacă un copil, atunci când este lovit cu cruzime, spune printre lacrimi: „Eu niciodată n-o să-mi bat copiii!”, când ajunge părinte, mâna i se ridică de la sine pentru a lovi. „Şi eu am fost bătut şi vedeţi că am ajuns om de treabă!”, spune el. Acest paradox, în psihologie, este numit „identificarea cu agresorul”. La fel se întâmplă şi cu cei de la orfelinate. „Îmi voi ţine copiii lângă mine”, declară ei. Dar în practica mea de psiholog la OIM, am cunoscut tinere mame orfane care aveau tendinţa să-şi abandoneze nou-născuţii.
– În epoca emancipării, unele femei vor să se consacre mai mult carierei. În acest caz, cum ar fi mai bine – să-şi caute o bonă sau să lase copilul cu soţul, cu bunica?
– Când eşti obligat să alegi între carieră şi copil, mai indicat ar fi să fii înlocuită la serviciu, decât să cauţi o bonă. În această privinţă, psihologii sunt categorici. Oricât de bună ar fi o dădacă, oricât de iubitori ar fi bunica sau tata – un bebeluş are nevoie de mama lui şi numai de ea. Orice despărţire de ea îl afectează grav. Pe lângă afecţiunile pe care le dezvoltă separaţia (enurezis, ticuri, bâlbâială), mai târziu acesta va fi persecutat de frica de abandon şi va vedea în orice despărţire o fatalitate. Un copil se construieşte ca persoană doar oglindindu-se în ochii mamei sale.
– Care sunt afecţiunile de care suferă femeile în epoca modernă, în special cele din R. Moldova?
– Femeia de astăzi este foarte expusă şi chiar agresată psihologic. Ea este marcată de un mare sentiment de vină. Vă întrebaţi de ce se face vinovată? În realitate, ea nu a greşit cu nimic, dar se simte mereu acuzată – că nu este o superwoman: mamă bună, businesswoman, top model, gospodină, soţie ideală, femeie mondenă, fashionistă, militantă eco etc. Poate că sună grotesc, dar aceste idei se reflectă în majoritatea revistelor pentru femei, pe panourile şi în spoturile publicitare etc. Să nu ne mirăm atunci că femeile noastre suferă de complexe de inferioritate, depresii, bulimie, anorexie, atacuri de panică, epuizare psihologică. Tocmai ele sunt acelea care au curajul să caute un psihoterapeut care să le desculpabilizeze.
– Personal, psihologia te-a ajutat vreodată?
– Bineînţeles! Numai astfel poţi activa în acest domeniu. Psihologul, ca şi fiecare om, pe parcursul vieţii se remodelează, încearcă să schimbe lucrurile din viaţa sa spre mai bine. Cunoştinţele pe care le ai te ajută să te înţelegi mai întâi pe tine pentru a interacţiona eficient cu ceilalţi. Dar, până la urmă, nici psihologul nu profesează non-stop, este şi el un om cu reacţii şi emoţii fireşti.
