Fetița mea se teme de apă
[expand title=”„Fetiţa mea are 4 ani, dar se teme de apă. In fiecare seară, când vine ora de baie, se repetă acelaşi scenariu. Ţipă şi dă din picioare că nu vrea. Aşa că o pun în cadă şi o spăl fără voia ei iar acest lucru mă stresează şi mă supără. Vara trecută s-a speriat la mare de un val şi de atunci nu mai suportă apa”. – Veronica, Stefan-Vodă”]Pe la această vârstă copiii dezvoltă diferite fobii, fie ca au motive concrete sau nu. În mare parte ele trec aşa cum şi au apărut, iar altele persistă ca şi în cazul de mai sus. Frica de apă este des întâlnită la copii pentru că ei se sperie de acest lichid invaziv, care le inundă corpul şi intră peste tot, iar ei nu pot face nimic decât sa fugă cât mai departe.
Încercaţi să vă păstraţi calmul şi nu-i mai faceţi fiicei Dvs baie cu forţa.”Ce te deranjează? Apa când îţi intra in ochi sau in urechi? Ţi-e frică ca te va acoperi si nu vei mai putea ieşi? Faptul ca nu poţi sa respiri?”, iată întrebările la care cea mică trebuie sa va dea răspuns pentru a vă clarifica. Pentru a o ajuta să nu-i mai fie frică, puneţi-i apă şi jucării într-un lighean şi îndemnaţi-o să-şi bage mânuţi-le fără grija că se va uda. Spălaţi împreună păpuşa şi hăinuţele ei, chiar dacă veţi face băltoace în jur. Apa, odată ce copilul se va juca cu ea, va deveni din ceva de speriat ceva de acceptat. Astfel ea va învăţa să mânuiască acel lichid (fioros acum) care aici nu o mai copleşeşte ca în baie şi treptat va depăşi fobia. Rugaţi-o să vă ajute să udaţi florile de cameră sau straturile din grădină. Iar la mare aduceţi o piscină din plastic unde să se bălăcească în voie, fără teama de a fi înghiţită de valuri.[/expand]
După nașterea copilului, soțul s-a îndepărtat
[expand title=”„De când s-a născut Dănuţ, băieţelul nostru, soţul meu s-a schimbat: parcă nu mă mai iubeşte ca altădată. Dimineaţa, la plecare, uită să mă sărute. Iar noaptea merge în altă cameră să doarmă. Zice că nu mai încape în pat alături de mine şi copil, deşi este loc suficient pentru toţi trei. Degeaba aştept să-mi spună ca mai înainte că-i sunt dragă şi că mă doreşte. Această răceală mă face irascibilă şi sunt pusă pe ceartă mereu. Am început să-i “spionez” telefonul şi simt că devin geloasă. Oare are pe altcineva? Ce să fac ca să nu-l pierd?””]Înstrăinarea soţilor este evidentă, dar se pare că răceala de acum s-a instalat treptat, cu contribuţia ambilor parteneri deoarece în atare situaţii nu există un singur vinovat. Se ştie că majoritatea femeilor au tendinţa să acapareze total nou-născutul din dorinţa de a-l proteja. Totuşi nu putem să nu punem o întrebare firească: oare ce caută micuţul în patul conjugal? Nu are un pătuţ al său? Ne îndoim. Sigur că acest tată se simte exclus dintre cei doi şi …expulzat din locul care îi aparţine pe drept – lângă soţia sa. Poate că inconştient această tânără mamă se simte complexată de felul cum arătă după naştere şi consideră că nu mai este dorită . Atunci, desigur, e timpul să vorbească imediat cu soţul la acest subiect.
Invitaţi-l la o plimbare cu căruciorul şi restabiliţi comunicarea cu el. Discutaţi şi analizaţi împreună ceea ce vă deranjează pe ambii. Dacă consideraţi că sunteţi exploatată, delimitaţi împreună grijile faţă de copil. Pentru ca soţul să se simtă inclus în util în toate : de la schimbatul scutecelor, la încălzitul laptelui şi legănatul în nopţile agitate. Dacă continuaţi să-l neglijaţi în obligaţiile lui de tată, va fi în continuare gelos pe bebeluşul care vă aparţine numai dvs (asta probabil crede şi vede că se întâmplă acum). Chiar dacă nu are cine să vă ajute cu creşterea micuţului, găsiţi timp pentru a-i arăta partenerului tandreţea ca să-i risipiţi neliniştea că nu-l mai iubiţi, că nu vă mai pasă de el ci numai de micuţ etc. Dar mai întâi faceţi gestul elementar de a-l culca pe pici în leagănul său şi … vă asigur: multe lucruri se vor restabili de la sine.
Este adevărat că grijile părinteşti mai ştirbesc din romantismul de altădată, dar asta nu înseamnă că trebuie să uitaţi şi de voi, ca pereche. Ţie, dragă mămică, îţi revine rolul să întorci lista cu capul în jos şi să-ţi îndrepţi gesturile tandre nu doar către copil ci şi către soţ. Priveşte-l ca pe un iubit, nu ca pe un prieten cu care vă întâlniţi doar dimineaţa sau seara la bucătărie. Comunicaţi prin sms –uri, mergeţi la o cafenea liniştită împreună cu cel mic. Şi în timp ce-şi face somnul, discutaţi nu numai probleme, ci mai şi amintiţi-vă de momentele unice care v-au legat. Ţineţi-vă de mână şi ciuguliţi din aceeaşi prăjitură ca doi îndrăgostiţi. Ţineţi minte – un sentiment mare poate fi reanimat şi prin asemenea gesturi mărunte, dar drăguţe care redau intimitatea dintre voi doi. Apoi, cei mai fericiţi şi adaptabili copii provin din familii în care părinţii se iubesc cu adevărat. Numai că dragostea nu rezistă de una singură. E necesar să o întreţineţi mereu. Dacă ai timp să speli vasele, să alăptezi, să faci curat, înseamnă că vei reuşi să-ţi faci timp şi pentru iubirea voastră.[/expand]
Desene animate și cărți care să nu traumeze copilul
[expand title=”„Ca mamă ştiu că unele desene animate pot traumatiza copiii. Aşa că nu o prea las pe fiica mea să se uite de una singură la televizor. Dar sunt şi poveşti nu mai puţin înfricoşătoare. La ce vârstă pot fi spuse unui copil ca să nu – l sperie? Mai ales cele cu vrăjitoare şi balauri?”. – O cititoare”]Este îmbucurător că părinţii de astăzi îşi pun şi asemenea întrebări. Ştiu ei ce ştiu. Pentru că am văzut destui prichindei terorizaţi de poveştile pe care le aud în toiul nopţii. În aparenţă nevinovata poveste cu Scufiţa Roşie poate avea urmări dureroase pentru un puşti de 3-4 ani. Sau celebra noastră „Capră cu trei iezi”. Întrebaţi-va băiatul sau fata şi veţi afla că uneori nu mai au somn de frica „Lupului cel Rău” care poate veni să-i înghită şi pe ei.
Aceasta nu înseamnă să nu le mai spuneţi copiilor poveşti. Doar din ele se învaţă că binele este mereu învingător. Plus la toate orice poveste are şi un important moment educativ. Spre exemplu din aceeaşi „Scufiţă Roşie” copiii ar trebui să înveţe să nu creadă străinilor atunci când sunt lăsaţi singuri. Dar părinţii uită să le spună acest lucru în cuvinte concrete. Şi că de fapt „Lupul cel Rău” există numai şi numai în poveşti. De fapt adulţii nu prea ştiu că în psihicul unui copil realul se amestecă cu imaginarul. În consecinţă aceştia se aleg cu coşmaruri şi fobii. Deci, nu vă grăbiţi să le spuneţi imediat chiar toate basmele pe care le cunoaşteţi. Pentru că la vârste mai mici ar fi potrivite pentru ei poveşti şi povestioare scurte cu păsări, animale, plante şi mai puţin cu fiinţe umane. Spre exemplu „Aventurile lui Cipollino” a lui Giani Rodari unde drept eroi figurează legumele, fructele. Vă asigur, dragă cititoare, că fetiţei dvs, îi va fi mai puţin frică de domnul Pătlăgică decât de vrăjitoarea Fraţilor Grimm care îi bagă pe copii în cuptor ca să-i mănânce („Hensel şi Gretel”). Căci se ştie că doar un copil de 8-10 ani ar înţelege corect basmul respectiv, destul de dur de altfel, sau poveştile dramatice scrise de H.C. Andersen.
Fiţi atenţi şi la ilustraţiile din cărţile cu poveşti. Unii pictori exagerează în a reda cruzimea anumitor personaje. Iar imaginile lor fioroase pot înspăimânta pe bune un copil.[/expand]
În ce limbă să vorbim copilului nostru?
[expand title=”„Soţul meu nu cunoaşte prea bine limba româna şi comunică cu băieţelul nostru în rusă. Iar eu mă adresez copilului în ambele limbi şi el înţelege totul, deşi are numai 2 ani. Mama mea, însă, nu este de acord cu noi şi ne cere să-i vorbim numai într-un fel „că să nu-l zăpăcim”. Cum credeţi că ar fi mai corect ?” – Liliana, Şoldăneşti”]Asemenea dispute sunt frecvente în familiile bilingve, dragă Liliana. Şi adeseori, ca să nu-şi afecteze copilul, părinţii încep să-i vorbească într-o singură limbă, ceea ce implică frustrări de tot felul. Pentru că, în pofida a ce se crede, bilingvismul nu dăunează dezvoltării copilului. Studiile de specialitate au demonstrat că deja la o vârstă fragedă un copil poate uşor diferenţia 2 limbi. Asta pentru că ele au ritmuri şi sonorităţi diferite. Singura condiţie ar fi să se respecte nişte reguli. Una din ele : un părinte – o limbă. Adică cu mama vorbeşte o limbă, cu tata – alta. Astfel, în mod absolut firesc, la micuţ se dezvoltă 2 sisteme lingvistice diferite. Ele sunt preluate de la cei care îi vorbesc în mod frecvent ambele limbi. În acest mod micuţul învaţă două denumiri ale unui obiect sau a unei situaţii. Pentru aceeaşi jucărie mama va zice „păpuşa”, iar tata – „kukla”. Deci, în dependenţă de interlocutor, copilul va alege unul dintre cele două limbaje. El învaţă aceste limbi nu pentru că îi plac, ci pentru că îi iubeşte pe cei care i le vorbesc. Decât o româna stâlcită, mai bine o rusă corectă şi invers.
Ideal ar fi să comunicaţi cu bebeluşul în ambele limbi cât mai devreme. Chiar înainte de a se naşte. El le va recunoaşte şi le va deosebi. Şi încercaţi să nu daţi prioritate unei singure limbi. Pentru că astfel va fi privilegiat părintele în a cărui limbă se vorbeşte mai des. Şi, implicit, va fi favorizată o cultură în detrimentul alteia. Apoi, copilul crede că adultul al cărui limbă o vorbeşte mai des este cel mai important în familie. Deci nu ar fi echitabil pentru autoritatea celuilalt părinte.
Este normal ca la început copilul să amestece cuvintele din ambele limbi. Nu vă îngrijoraţi, ci fiţi-i alături ca să-l corectaţi cu răbdare şi înţelegere. Reţineţi un adevăr fundamental: un copil are nevoie de cunoaşterea şi recunoaşterea limbajului ambilor părinţi pentru a deveni un adult echilibrat.[/expand]
Soțul îmi interzice să alint baiatul, ca să nu crească un „papă-lapte”
[expand title=”„Soţul meu este mai mare decât mine cu 7 ani. Avem un băieţel de 2,5 anişori care este foarte ataşat de mine. Plânge când ies din casă, cu greu se linişteşte. Soţul îmi interzice să-l iau in braţe, să-l sărut şi să-l mângâi. Este de părere că băieţii trebuie educaţi sever de mici, pedepsiţi şi puşi la ungher atunci când plâng. Mă învinuieşte că-i „stric” băiatul, că va creşte un „papă-lapte”, că nu va fi un bărbat adevărat. Ne certăm şi nu găsim o soluţie. Cum e mai bine pentru copil?” – Livia, 25 ani”]Se spune că adevărata piatră de încercare a unei familii este educaţia copiilor. Iată, când se naşte un băiat, unii taţi cred sincer că au obligaţia imediată să crească din el un dur, un „macho” care să le semene. Deci nu aşteaptă să mai crească, ci îşi suflecă grabnic mânecile şi hai la treabă! Desigur că mai întâi ei cer ca bebeluşul să înceteze imediat să mai plângă.„Gata cu mofturile!Va creşte un alintat!” spun ei. Şi… iau măsuri de persecuţie a micuţului.
Unii de fapt caută să-si mascheze în acest fel gelozia faţă de nou-născut. Adevărul e că un copil mic, fie băiat sau fată, are o legătură extrem de puternica cu mama sa. Şi când o pierde din vedere, chiar şi pentru scurt timp, el este înspăimântat, se crede abandonat şi plânge de istov. E de datoria mamei să-l ia imediat in braţe şi să-l consoleze. Sigur că poate să-l aline şi tatăl. Totuşi mama este persoana care oferă cea mai mare siguranţă micuţului. Intuindu-i dragostea, acesta va creşte puternic, sigur de sine. Iar trăsăturile masculine care îl preocupă atât de mult pe tata, copilul le va însuşi pe parcurs. Mai spre 4-5 ani când băieţelul va dori să-i semene. Evident dacă se va şti iubit şi protejat de către acesta. În cazul când tata este doar o figură ameninţătoare – fiul va creşte fricos şi complexat. Poate chiar să-l urască. Pedeapsa la o vârstă fragedă nu face un copil mai bun. El n-o înţelege şi abordează un comportament de victimă. Iar în viitoarea familie îi va fi greu să-şi exprime dragostea, considerând-o o slăbiciune de neiertat.[/expand]
Copilul meu se lasă bătut de alți copii
[expand title=”„De ce un băiat se lasă bătut de ceilalţi copii? Marius al meu are 5 ani, dar nu se apără deloc când este agresat la grădiniţă. Zice că nu-i place să se bată. „Educatoarea îmi spune că sunt cel mai ascultător din grupă”, se laudă el. Nu-i face nimic nici surioarei lui de 2 anişori când ea îl muşcă. Oare e normal să nu reacţioneze deloc?.” – Mihaela, Chișinău”]Bună întrebare, Mihaela, pentru că într-adevăr fiecare copil trebuie să ştie să se apere. Altfel cu greu va supravieţui în lumea în care trăim. Din anumite motive, Marius consideră că a fi pasiv e bine. Şi că ceilalţi îl admiră pentru că nu dă înapoi atunci când este pălmuit şi înghiontit. Prin această atitudine băiatul se arată foarte dependent de părinţi, aproape un bebeluş. Iar incapacitatea sa de aşi proteja corpul, o are probabil mai demult. De obicei cresc mai pasivi unii copii ai căror mame îi deprind cu oliţa mult prea devreme – la câteva luni. Când ei nu au însuşit încă gesturi şi mişcări agresive, absolut normale pentru evoluţia unui copil. În acest caz tatăl lui Marius sau dvs, ca mamă, trebuie să-i explicaţi ce înseamnă să te aperi. Şi chiar să-l atacaţi (în joacă, desigur), cerându-i să se apere la modul serios. Şi să-l înscrieţi la o secţie de carate, taekwondo pe care să o frecventeze. Iar atunci când se joacă cu surioara mai mică, nu-l dojeniți cu: „cedează tu pentru că eşti mai mare” sau „rabdă, vezi că e mică”. Ci încercaţi să-i faceţi şi lui dreptate când ea îi strică jucăriile. Interveniţi acum, pentru ca Marius să nu se identifice cu rolul de victimă şi ţap ispăşitor în orice circumstanţe.[/expand]
Fetița mea e prea credulă cu străinii
[expand title=”„Sunt mereu stresată pentru că fiica mea de 4 ani este prea credulă cu străinii. Acasă este foarte ascultătoare şi liniştită, nu-mi iese din cuvânt. Dar când e la joacă in curte, se duce cu oricine o cheamă. Recent a mers în ospeţie la o femeie din blocul vecin pe care nici nu o cunoştea. Cică a invitat-o să ia masa cu nepoţica ei. M-am speriat îngrozitor. A apărut tocmai peste 2 ore. Ce e de făcut în asemenea cazuri?” – Oxana, Chişinău”]O primă sugestie ar fi, Oxana, să nu vă lăsaţi fetiţa singură în curte pentru că e încă prematur la vârsta ei. De ce se duce cu persoane necunoscute? Poate că îi este frică să le refuze, poate că nu aţi învăţat-o să zică „nu”. Ca si în cazul lui Marius, ea nu pare autonomă în raport cu dumneavoastră. Iată spuneţi că nu vă iese din cuvânt. Dar nu sunteţi prea autoritară cu ea? Unii copii devin timizi şi docili atunci când părinţii mereu le dictează ce au de făcut. O puteţi ajuta să se schimbe, întrebând-o de azi înainte dacă vrea sau nu să facă un lucru sau altul. La fel când îi cumpăraţi ceva sau îi daţi de mâncare, începeţi cu: „vrei asta”? Spuneţi-i că are dreptul să refuze, să zică „nu” şi să accepte doar ceea ce îi place cu adevărat. Şi că nu o veţi pedepsi pentru asta. Să ne încurajăm copiii să aibă propriile dorinţe şi iniţiative, chiar dacă ele nu întotdeauna coincid cu cele ale noastre, cei maturi. [/expand]
Avem un singur copil. Va crește un egoist?
[expand title=”„Avem un băiat de 6 ani şi jumătate. Este unicul nostru copil şi eu nu mai am voinţă să mai nasc încă o dată. Părinţii, însă, mă întreabă mereu dacă nu m-am răzgândit. Îmi spun ca Andy va creşte un egoist. Este adevărat că nu-şi împarte cu nimeni prăjiturile, totuşi nu cred că toţi copiii singuri sunt la fel. Mai are timp să se schimbe”. – Dorina, r-nul Leova”] Aveţi dreptate, Dorina, că uneori se exagerează în privinţa egoismului copiilor unici. Doar fiecare din ei este educat în mod diferit şi nu este o certitudine că feciorul vă va creşte zgârcit şi răsfăţat. Este adevărat că o bună parte din ei sunt mai singuratici şi chiar ceva mai nefericiţi ca ceilalţi. Acesta pentru că nu au un frate, o soră cu care să împartă şi binele şi răul. O salvare pentru ei este atunci când au părinţi sociabili care au casa deschisă şi merg frecvent în ospeţie la prieteni ce au şi ei copii. În compania lor copilul unic învaţă să se împartă, îşi face prieteni, devine mai sociabil. Important este să nu fie izolat şi să nu comunice doar cu adulţii. Pentru că atunci se simte mereu bebeluş şi îşi creează o imagine de sine denaturată. Nimic nu este mai rău pentru un copil unic decât să fie principalul centru de interes al părinţilor.
Cât priveşte decizia de a nu mai avea alţi copii, probabil că aveţi argumentele dumneavoastră. Totuşi s-a observat că cei care au fost copii unici, când devin părinţi preferă să aibă cate doi-trei copii. Iar acei care au fost primii copii în familie şi au avut obligaţii de ai îngriji pe cei mici, se opresc adesea doar la un singur copil. Aceasta este doar o informaţie şi nicidecum o sugestie, desigur.[/expand]
Băiatul meu e foarte gelos pe alți copii
[expand title=”„Suntem în aşteptarea celui de-al doilea copil, iar băiatul meu nu mă lasă nici să mă apropii de alţi bebeluşii. Când iau în braţe copilul cuiva face o adevărată isterie. Plânge si îmi arată să-l întorc înapoi mamei lui. Ce vom face atunci când se va naşte cel mic? Are 2 anişori. Ajutaţi-mă cu un sfat.” – Tatiana, Chişinău”]Băieţelul Dvs e gelos pentru că simte, intuitiv, că în curând vine cineva care sa-i ia locul din braţele mamei. De ce s-ar bucura la o adică? Dar este prematur să ghicim cum va reacţiona de fapt la apariţia bebeluşului. E cazul să-l anunţaţi în prealabil ca va avea un frăţior sau o surioară. Arătaţi-i hăinuţele, pătuţul pe care l-aţi pregătit. Aceasta poate să-l supere, dar oricum va fi prevenit şi pregătit psihologic. Încurajaţi-l să vă atingă şi să vă mângâie burtica, sa vorbească cu fătul. Iar aducând bebeluşul acasă nu uitaţi să faceţi şi lui Prâslea cadou o jucărie nouă. Nu-l puneţi pe bebeluş în patul copilului mai mare pentru că acesta va suferi, se va simţi alungat. Găsiţi timp să vă jucaţi şi cu el şi să-i spuneţi poveşti. Rugaţi-l să vă aducă biberonul, să vă ajute cu dădăcitul şi va fi mândru de sine. Peste ceva timp (dar nu imediat!) e tocmai momentul să-l daţi la grădiniţă. E vârsta când are nevoie de un mediu nou, de alţi copiii cu care să deseneze, să modeleze, să se joace. Aşa nu vă va simţi lipsa. Cu multă diplomaţie şi răbdare fiţi sigură că veţi reuşi să estompaţi gelozia de care acum vă este teamă.[/expand]
Cum să educăm un copil mai special?
[expand title=”„Fetița noastră s-a născut cu o malformație la un ochișor și de atunci trăim o adevărată tragedie. Chiar daca pe la 7 luni i-am pus o proteza oculara și acum practic, nimic nu se observa, suferința mea continuă. Daca mi-ați vedea copilul nici n-ați bănui că are o problemă. Dar eu, ca mamă, mă frământ încontinuu: de ce tocmai mie mi s-a întâmplat asta? Mi-e frică să nu observe cineva că fetița are proteză și să bănuiască adevărul. Uneori simt că detest copiii sănătoși și femeile însărcinate. Cum să depășesc aceste stări, cum să-mi educ copilul ca să crească normal?” – L, 26 ani, Chișinău”]Acest răvaș e o adevărată explozie de durere. Pentru că nimic nu poate fi mai dramatic pentru un părinte decât suferința copilului său. Din ceea ce-mi scrieți, dragă Ludmila, înțeleg că fetița dvs. este prea mică că să înțeleagă că este un pic mai altfel decât ceilalți copii. Este firesc să vă întrebați de ce tocmai dvs. vi s-a întâmplat asta, pentru că toți părinții își iubesc copiii cu o dragoste profund narcisică. Cum s-ar uita în oglindă. Și când copilul are o deficiență fizică ei o acceptă dureros, ca pe un defect personal. Se simt vinovați și total responsabili. Nu cred să aveți vre-o vină, de fapt, în cele întâmplate. Dar iată că acum numai de dvs. depinde dacă fiica dvs. va crește o persoana integră sau va fi un copil marcat și nefericit. E cazul să știți că micuții își construiesc imaginea de sine din privirea mamei și a tatii. Când va citi în ochii mamei doar durere și milă, fetița imediat va sesiza că e ceva în neregulă cu ființa ei. Și cu timpul chiar va începe să creadă că merită numai compasiune și … va suferi profund. Comportați-va deci, cât mai firesc cu fiica dvs., fără a o înconjura cu prea multă grijă pentru că ea de fapt este un copil absolut normal, „o adevărată minune”, cum spuneți în răvaș. Si încercați să reacționați cât mai calm și fără emoții atunci când cineva indiscret va remarca diferența, lucru de care spuneți că vă este teamă. Astfel copilul va prelua de la dvs. siguranța că totul este în regulă cu ea și va trece cu ușurință peste multe dificultăți.[/expand]
Cum să înțarc corect?
[expand title=”„Copilaşul meu are un 1 si o lună, îl alăptez mai mult la piept. Suge foarte puţin, iar terciurile indicate pentru vârsta lui le mănâncă doar când are chef. Sunt cam dezorientată şi nu ştiu cum să procedez. Mi se face groaza când mă gândesc că în curând va trebui să îl iau de la piept pentru că la sân el doarme cel mai bine. Va rog sa mă sfătuiţi cum să-l înțarc corect, fără lacrimi şi suferinţă. Mai ales că nu îl pot duce la ţară pentru aceasta.” – Ana-Maria”] Dragă Ana-Maria, poate că pentru început ai fi avut nevoie de consultaţia unui pediatru cu care sa stabileşti un regim alimentar pentru micuţ. Sa vezi care sunt motivele pentru care copilul nu se satură şi de ce refuză să se alimenteze suplimentar.
Iar dacă te-ai decis totuşi, să-ţi înţarci băieţelul, ar fi cazul ca el să fie deja obişnuit cu terciurile din biberon. Se vede că psihologic încă nu eşti suficient de pregătită să-l treci la alimentaţia suplimentară, chiar dacă vezi că micuţul rămâne flămând. Bebeluşul tău simte la nivel inconştient această luptă pe care o duci în forul interior şi … este indecis şi el. Ba ia, ba nu ia biberonul cu lapte. În consecinţă suferiţi amândoi. Ca mamă, încearcă să te debarasezi de sentimentele de vină care te copleşesc la gândul că poate nu ai suficient lapte pentru micuţ sau pentru că acesta refuză să-l mănânce. Mai sunt femei care nu-şi pot alimenta copiii la piept din motive care nu depind de ele – ori copilul refuza sânul, sau organismul nu produce cantitatea suficienta de lapte. Bine că exista alimentaţia alternativa cu care micuţii se obişnuiesc şi cu care cresc frumoşi şi sănătoşi. Daca vine momentul să-l iei de la sân, nu face acest lucru într-o singură zi. Nu-l îndepărta brusc şi nici nu-l lăsa, doamne fereşte, singur la ţară cu bunica sau altcineva. Ar fi o traumă pentru micuţ. Chiar dacă e mic, vorbeşte-i ca unuia mare că nu ai lapte destul şi el nu se satură, deci, nu creşte. De aceea va trebuia să mănânce din biberon. Micşorează numărul de alăptări cu încetul, timp de o săptămână, lăsând numai alăptatul de seara. Apoi intr-o zi îl veţi preveni pe copil că gata, s-a terminat. Chiar daca vor fi şi lacrimi, bebeluşul va înţelege, important e să-l ţii lângă tine, să ştie că-l iubeşti. Dacă vei fi decisă tu, se va calma şi copilaşul pe care îl veţi adormi tot în braţe, dar deja cu biberon.[/expand]
Cum anunțăm copilului decesul cuiva din familie?
[expand title=”„Luna trecută a decedat soacra mea. Am decis sa nu-i spunem deocamdată nimic fetiţei noastre despre aceasta. Are numai 3 anişori si ne-a fost frica că se va speria dacă o luăm la înmormântare. Ieri copilul m-a întrebat când mergem la bunica şi nu am ştiut ce sa-i spun.” – Geta, Chişinău”]Cu adevărat nu este uşor să le vorbim copiilor despre moarte. Iată de ce unii părinţi evită mult timp să le spună de ce o fiinţă dragă a dispărut din viaţa lor. Insă, deşi nu i se spune, un copil va citi numaidecât durerea pe chipurile lor răvăşite. Va fi nedumerit şi, ar putea crede, in lipsa unei explicaţii, că el e motivul suferinţei lor. Se va simţi mic şi neimportant ca un animăluţ de casă, lipsit de cuvânt. Dacă începe să vă pună întrebări, depăşiţi angoasa şi spuneţi-i onest, cu calm că bunica a murit „pentru că i s-a sfârşit viaţa”. Şi că a fost dusă la cimitir unde i s-a făcut mormânt. Chiar dacă va fi şocat şi îi vor da lacrimile, fetiţa trebuie să afle adevărul şi la întrebarea următoare: „şi voi tot veţi muri?” , răspundeţi „Da, dar aceasta se va întâmpla peste foarte mult timp”. Viitorul îndepărtat va avea darul să o calmeze.„Şi eu voi muri?” „Fii liniştită, nu vei muri decât atunci când vei termina de trăit”.
Nu e bine să-i minţim pe copii că cel decedat a plecat într-o călătorie sau că de fapt a adormit pentru că el îl va aştepta să revină, va aştepta să se trezească. Iar în Ziua pomenirii răposaţilor mergeţi cu toată familie la cimitir, vizitaţi mormântul, explicaţii-i pe un ton firesc ceea ce vede în jur. Aceasta îl va face pe copil să se simtă foarte viu, în raport cu cei de sub cruci şi el va depăşi frica de propria moarte.
Se ştie că acceptă mai uşor ideea morţii acei copii cărora părinţii le-au vorbit anterior cum mor animalele, păsările, florile. Majoritatea copiilor, la vârste fragede, se arată foarte curioşi când văd o pasăre, o insectă moartă. Atunci doresc în mod firesc să examineze îndeaproape micile cadavre şi să pună întrebări despre ce li se întâmplă concret fiinţelor moarte. Poate părea dezgustător şi macabru, totuşi astfel ei cunosc mecanismul morţii, fără o implicare emoţională excesivă. Copiii nu trebuie să se simtă vinovaţi sau ruşinaţi de această curiozitatea lor care este absolut firească.
• Copilul trebuie să afle despre deces de la o persoană apropiată (mama, tata, bunicii) care îl va anunţa treptat şi cât mai calm cu putinţă.
• Alegeţi un loc familiar, liniştit, unde să nu fiţi deranjaţi;
• La întrebări să oferiţi răspunsuri scurte si simple, apropiate de nivelul lor de înţelegere
• Evitaţi să consolaţi copilul cu fraze precum “toate rănile se vindeca cu timpul” „cu toţii vom muri” sau “totul va fi bine”. De mai mare ajutor este să le arătaţi că le înţelegeţi sentimentele: “Ştiu că e o veste foarte trista”, „Înţeleg ce greu este să afli aceasta”.
• Fiţi efectiv alături de ei. Fiţi disponibil să le răspundeţi la toate întrebările și să îi sprijiniţi;
• Păstraţi liniştea şi aşteptaţi. Uneori copiii au nevoie de mai mult timp până a realiza ce s-a întâmplat cu adevărat.
• La înmormântare pot asista copiii ce au vârsta mai mare de 4 – 5 ani şi doar când e vorba de o rudă foarte apropiată. Astfel, prin prezență, el va putea face doliul – despărţirea afectivă de cel dispărut.
• Uneori e suficient doar să i se arate doar pentru câteva clipe cel decedat;
• Înainte de procesiune copilului i se va explica procedura înmormântării ca să nu fie şi mai şocat:
• Nu impuneţi copilul să sărute mortul pentru a-şi lua rămas bun![/expand]
Enurezisul
[expand title=”„Iarăşi a udat patul!””]Faptul că un copil începe să ude din nou patul îi pune în gardă pe cei apropiaţi. Supăraţi şi indispuşi, ei îl mustrează şi îl acuză, creându-i sentimente de vină. Totuşi majoritatea părinţilor încearcă să identifice un anumit motiv al acestei regresii neplacute. Ca să realizeze că băiatul sau fata lor a început să facă în pat în urma unui stres suportat recent (a fost speriat de un animal sau de catre o persoana necunoscută). La fel va reacţiona un copil şi atunci cand un părinte pleacă peste hotare, cand a fost este bătut cu cruzime, cand asistă la vre-o înmormântare sau este despărţit forţat de cei dragi. În inconştientul copilului urina are efecte distructive, deci enurezis-ul este doar o reacţie de apărare cand la episodul care l-a traumat şi care noaptea revine în vis. Până dimineaţa el uită totul şi cand văd cerşafurile ude sunt speriaţi şi nedumeruiţi.Un copil începe să aiba incidente nocturne neplăcute şi atunci când asistă la certuril violente dintre părinţi. El îi va solicită pentru îngrijiri suplimentare ca ei să fie preocupaţi de el şi să nu le mai rămână timp pentru propriile conflicte. In acest mod, destul de original, un copil, devine … psihoterapeutul proprieii familii. Deci va prefera să fie pedepsit decăt să-i vadă mereu supăraţi pe mama şi tata. Apoi e un lucru demonstrat că pe la vârsta de 5-6 ani copiii, în special băieţii, au fantasme inconştiente cu focul. Şi în vis ei sunt micii eroi care … sting incendii devastatoare. E o fantasmă legată de identitatea lor masculină. Din fericire aceste episoade, deşi iminente, sunt trecătoare.
Sigur că din start părinţii ar trebui să excludă o afecţiune urologică şi numai după aceea să apeleze la ajutorul unui psiholog. Din discuţiile cu copilul şi cu părinţii psihologul va deduce cauza enurezis-ului şi va stabili un orar pentru sesiuni frecvente cu copilul. Iar atunci cand motivul ramane inconştient, psihodiagnosticul va fi stabilit in urma unor teste realizate în baza desenelor şi modelajelor realizate de copil.
Ce simte copilul care suferă de enurezis?
– copilul se simte vinovat, ruşinat şi îi este frică să rămână peste noapte în ospeţie ca să nu ude paturi străine şi toţi să-i afle secretul;
-resimte o frică interioară şi o jenă faţă de ceea ce s-a întâmplat.
-pierde încrederea în sine din cauza reacţiilor părinţilor, dacă aceştia îl pedepsesc ;
– copilul este furios şi nedumerit pentru cele ce i se întamplă fără voia lui
Sfaturi
1. Înainte de toate, aminteşte-ţi că starea ta psihică se transmite şi copilului. Astfel dacă ai capacitatea să-ţi stăpâneşti emoţiile, indiferent de situaţie, atunci şi copilul tău va reuşi să treacă peste aceasta problema mai usor.
2. Nu este cazul să-l cerţi sau să-l pedepseşti – aceasta nu rezolvă nimic, ba mai mult chiar trezeşte frică şi jenă şi poate dezvolta o formă cronică de enurezis.
3. Înainte de a face un adevărat scandal în jurul acestei situaţii, este cazul să-ţi păstrezi calmul, în primul rând tu, ca părinte, apoi să-i împaci pe ceilalţi membri ai familie.
4. În discuţia cu copilul despre ceea ce a făcut în pat, este recomandat să vorbești calm fără a striga. Arată-i că indiferent ce s-a întâmplat, îl iubesti.
5. Pe de o parte trebuie să-i educi copilului sentimentul de responsabilitate, iar pe de altă parte, să-l faci să creadă în propriile forţe şi în şansele de a depasi aceasta problema.
6. Este bine să-i spui copilului tău că enurezisul este un proces cu care se întâlnesc şi alţi copii şi nu va dura toată viaţa.
7. De asemenea contează atmosfera din familie, dacă părinţii se ceartă sau strigă la copil, îl ofensează; dacă acesta priveşte filme de groază şi mai rău în cazul când părinţii divorţează. [/expand]